Te trezesti dimineata, pe la ora 9 sau 10, in functie de cheful de a incepe ziua si, mai mult sau mai putin, de ora la care te-ai culcat - se spera ca inainte macar cu un minut de miezul noptii.
Ai stat pe Messenger vreo suta de ore cu o seara inainte, discutand indelung cu prietenii ultimele barfe din cercul sferei voastre sau, in functie de varsta, sa amesteci cuvinte scrise cu prescurtari specifice, de regula fonetice, la care se adauga acele doua puncte si doua paranteze, cat mai in exces - pentru ca acea fata vesela, care mai si rade, se asorteaza cu subiectul ales in functie de gen si varsta exacta.
Esti un elev, respectiv o eleva de clasa a saptea, a opta, liceu daca vrei, dar e preferabil sa ramanem la scoala generala. Ai chef de viata, melodii House si Dance in telefon, shuzi in fata usii. Si totusi, te gandesti pentru doua secunde, cu ameteala de dimineata, la faptul ca mai ai cam o ora sau doua si trebuie sa te cari la scoala.
Azi e o zi mare. Ai ora de sport cu o clasa de a opta, deci ai cu cine juca fotbal ca lumea, in cazul baietilor, sau dupa cine sa casti gura toata ora, in cazul fetelor. Asta e, deci, scopul zilei.
Ah, da... uitasem. Dai test la franceza. Unul din ala clasic, din timpuri si verbe... ai mai dat in anii trecuti ceva de genul, parca. Trebuia sa fi invatat putin ieri, dar cine sa mai stea de vorba cu prietenii tai pe Mess daca tu faceai asta? Si daca ratai o conversatie mai aprinsa - si virtuala - in urma caruia, tot datorita lipsei, toata lumea va fi suparata pe tine in ziua urmatoare?
Hai ca mai ceva, ceva timp. Te schimbi, te speli pe dinti, manaci, si ce mai ai de facut, dupa care te trantesti in patul pe care il va face mama mai tarziu, daca va avea chef. Nu te priveste.
Iti iei caietul, intinzandu-te lenes si scapandu-l din invelitoarea albastra, transparenta. Il ridici de pe jos indoindu-i in spate coperta lucioasa, ca sa ii vezi mai bine paginile. Citesti vag cateva cuvinte, incercand sa ti minte cum se scrie, dupa care dai pagina. Nimic cu rosu. Mai dai o pagina. De data asta, e plina de definitii si cratime. Scoti cateva onomatopee canine, dupa care te tari pana la birou, iti tragi scaunul, si te asezi, reglandu-i marimea in asa fel incat sa pari mai inalt. Iei cateva bucati de hartie, un pix, si incepi sa iti copiezi pe ele niste definitii.
Zece minute mai tarziu le arunci si pe ele in ghiozan, fara chef. E nasol de tot pana si sa faci copiute, dar lasa. Nu mai conteaza. Te milogesti tu de fata care a scris toate lectiile sa iti dea caietul, sa il ai frumos sub banca si te bagi tu cumva printre aia care au mai invatat cate ceva. In fond, e franceza, ce sa te mai chinui si cu asta...
Si cand te gandesti ca asta e deabea franceza, o materie despre care s-ar spune ca este importanta. Ce se mai aude la desen, tehno, muzica, sau alte materii pe care nu se pune accent, e de preferat sa nu se mai precizeze.
Totul porneste de la timp. Traim intr-o lume contemporana, o jungla de beton. Fara reguli. Poti face ce vrei, nu vei fi prea mult condanmat. La scoala, cu atat mai putin. Si aici vorbim despre elevii claselor a saptea si a opta, inainte de liceu, elevi de 13, 14 si 15 ani, in prag de adolescenta. Varsta asta este, probabil, a doua cea mai mare problema dupa clasicii si rebelii ani de liceu.
De-aici trebuie sa ai grija la o gramada de aspecte, de la haine si pana la colegi si prieteni... muzica devine un punct de interes, care contamineaza mai mult sau mai putin, in final. Dar hei, nu e o astfel de materie la scoala? Muizca? Ba da, e... dar cui ii mai pasa acum de muzica clasica si tonalitati?
Adevarul e ca scoala reprezinta cel mai jos punct de interes, daca macar acolo poate fi clasat. Toti copii incep sa spuna ca urasc scoala si ca materia lor favorita e pauza, scopul pentru care se duc - in afara ca sunt obligati de parinti. Pasiunile lor nu se regsesc printre materiile scolare catusi de putin si, oricat s-ar stradui un parinte sau un profesor sa trezeasca un interes minim... nici o materie nu merita suficient.
Dupa sase ani de scoala, nimic nu e mai putin agreabil decat un al saptelea si un al optulea, in care esti presat mai mult decat poti duce, la fiecare materie. Cam asta gandeste orice elev. Tot ce inveti e atat de mult si parca atat de detaliat, incat mai degraba ai renunta si ai face minimul, cat sa treci clasa sau sa castigi o medie cat de cat ridicata.
Desigur, mai sunt si acei doi, trei elevi, care isi mai regasesc pasiunile in manualele scolare. Sunt aceia care isi coplesesc profesorii de desen cu lucrari mai mult sau mai putin bune, care formeaza unghiuri de 180 de grade ridicand mana la matematica, lucru mai rar, sau pur si simplu melancolicii cu poezii sadice, incurajati afectuos de profesorii de romana sa aleaga teme mai luminoase. Acestia sunt, de regula, acei ciudati, de la care, totusi, scoti usor temele de copiat.
Mai sunt si elevii buni, premiantii, care muncesc pentru notele bune pe care vor sa le obtina in speranta unui liceu cu profilul dorit de ei. Sunt numiti tocilari sau favoritii profesorilor. Cei pe al caror umar se sprijina colegii lor, la propriu si la figurat, in apropierea vreunui test sau al orcarui alt punct in care e loc de ceva munca.
Pana la urma, acesta fraza folosita atat de des reprezinta toata lenea asta pe care un elev o acumuleaza si care, l-a un moment dat, nu mai are limite. A face cat se poate mai putin este ca o lege de baza a unora, prin care isi traiesc cat mai mult din viata de elev. Si totusi... se poate face ceva, mai mult sau mai putin, care sa aiba o amprenta pe tema asta? Raspunsul meu ar fi atat de simplu... nu.
